Рецензия на «Смерть коcули. Николае Лабиш - Адела Василой» (Вавилонская Башня)
Оригинал на румынском: © Nicolae Labiș: Moartea căprioarei Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit și a curs pe pãmânt. A rãmas cerul fierbinte și gol. Ciuturile scot din fântână nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri, Dansează sălbatice, satanice jocuri. Mã iau dupa tata la deal printre târșuri, Și brazii mã zgârie, răi si uscați. Pornim amândoi vânătoarea de capre, Vânătoarea foametei în muntii Carpați. Setea mã năruie. Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cișmea. Tâmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă Planetă, imensă și grea. Așteptăm într-un loc unde încă mai sună Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scăpăta soarele, când va licări luna, Aici vor veni sã s-adape, Una câte una, căprioarele. Spun tatei că mi-i sete și-mi face semn sã tac. Ametitoare apă, ce limpede te clatini! Mã simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege și de datini. Cu foșnet veștejit răsuflă valea. Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers! Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters. Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții, Și stelele uimite clipiră printre ele. Vai, cum aș vrea sã nu mai vii, sã nu mai vii, Frumoasa jertfă a pădurii mele! Ea s-arătă săltând și se opri Privind în jur c-un fel de teamă, Și nările-i subțiri infiorară apa Cu cercuri lunecoase de aramă. Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, Știam că va muri și c-o s-o doară. Mi se părea că retrăiesc un mit Cu fata prefăcută-n căprioară. De sus, lumina palidă, lunară, Cernea pe blana-i caldă flori calde de cires. Vai, cum doream ca pentru-întâia oară Bătaia puștii tatei sã dea greș! Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, Ea ridicase capul, îl clătină spre stele, Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă Fugare roiuri negre de mărgele. O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, Și viața căprioarei spre zările târzii Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna Când lasă cuiburi sure și pustii. Împleticit m-am dus și i-am închis Ochii umbrosi, trist străjuiți de coarne, Si-am tresărit tăcut și alb când tata Mi-a șuierat cu bucurie: — Avem carne! Spun tatei că mi-i sete și-mi face semn sã beau. Ametitoare apă, ce-ntunecat te clatini! Mã simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege si de datini… Dar legea ni-i deșartă si străină Când viața-n noi cu greu se mai anină, Iar datina și mila sunt deșarte, Când soră-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte. Pe-o nară pușca tatii scoate fum. Vai, fãrã vânt aleargă frunzarele duium! Inalță tata foc infricoșat. Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat! Din ierburi prind în mâini fãrã sã știu Un clopoțel cu clinchet argintiu… De pe frigare tata scoate-n unghii Inima căprioarei și rărunchii. Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sã trăiesc și-aș vrea …. Tu, iarta-mã, fecioară — tu, căprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc! Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc! publ. 1964 Вавилонская Башня 17.01.2019 03:49 Заявить о нарушении
Перейти на страницу произведения |